Exemplul doi

Un alt subordonat. Toata ziua isi proslaveste superiorul. Ceilalti nu reprezinta o prezenta care sa-l intereseze, centrul universului sau fiind superiorul.

Subordonatul este promovat. In momentul acesta, zidul din jurul lui parca a disparut. Superiorul (pardon, ex-superiorul, ca intre timp subordonatul a devenit si el superior) nu mai prezinta nici un interes. Exact ca un copil care descopera ca exista si alte jucarii, renuntand la cea de care era nedespartit pana in acel moment.

Asadar, portile se deschid, devine prieten cu toata lumea, dar nu rateaza nici o ocazie sa-si prezinte noua functie: este noul sef al departamentului X; omite insa tot timpul faptul ca in departamentul respectiv nu mai este nici un angajat. Nu este un punct de interes. E sef si atata conteaza.

Acum apar schimbarile: conversatiile telefonice devin din ce in ce mai “zgomotoase” (probabil a uitat ca nu tre sa urli in telefon – versiunea “probabil vorbeste cu bunica mai surda” fiind taiata din start din lista datorita subiectelor abordate). Radioul aproape ca nu se mai aude, deoarece noul mic “sef” se crede, probabil, la Megastar.

Orice referire/observatie la adresa sa/la munca prestata este luata ca pe o ofensa extrem de grava.

Intre timp, orice cuvant pe care i-l adreseaza seful “al mai mare”, este insotit de un orgasm extraordinar, care dureaza, in functie de situatie, de la o zi pana la o saptamana.

De asemenea, de fiecare data cand e chemat la “za big boss”, are alura unui catel care e gata sa-ti ofere toata atentia si dragostea sa, si la primul semn de afectiune pe care i-l dai, incepe sa se alinte si sa arate cat de fericit e.

Intre timp, din diverse motive, subordonatul este “retrogradat”. Nu mai e sef. Zilele sunt din ce in ce mai linistite: nu se mai face karaoke, nu mai ascultam urletele din cadrul conversatiilor telefonice.

Intra cu sfiala in birou si se aseaza linistit in coltul sau. Incet, incet, nu mai e prieten cu toata lumea si universul sau incepe sa-si micsoreze orizonturile, pana ajunge, ca la incep, sa se rezume la superiorul initial, care-l poate ajuta “in cariera”.

Acesta este pupincuristul, sau dupa cum imi zicea recent cineva, cel mai bun prieten al omului. De asemenea, are si atributul “ahtiat dupa titulaturi”: daca in denumirea postului nu se regaseste cuvantul director/sef/manager, nu este multumit.

In calitate de pupincurist, el este interesat numai de “fundul cel mai mare” pe care sa-l poata pupaci in voie toata ziua. Cand apare unul si mai mare, nu va ezita sa renunte la cel initial in favoarea noului venit.

Colegi – Exemplul 1

Intra seful in birou:

Subordonatul, numai un zambet: “vai sefu, ce idei bune ai, ce destept esti, dar sa facem un lucru mai de calitate, hai sa facem si asta, si asta. A, si uite ce idee mi-a venit azi (asta sa-ti arat ce destept si competent sunt). Dar de ce sa nu facem si asta?”

Iese seful din birou:

Subordonatul: “Sa-l f*************************************** de dobitoc” (**** reprezinta aproximativ 5 minute in care subordonatul il injura cu ardoare pe sef).

Dupa aceasta, subordonatul se uita in monitorul sau. Un zambet larg ii apare pe buze: este chemat la sedinta cu seful. Inhata agenda si fuge in biroul sefului (acelasi pe care-l injura cu ardoare in urma cu cateva secunde) plin de entuziasm si avand o satisfactie pe fata, de ai zice ca are parte in acel moment de cea mai incredibila partida de sex din viata sa.

In urma sa, raman in birou, incercand sa-mi revin din socul pe care l-am avut in urma acestei “mici scenete”.

Acesta este comportamentul persoanei care, cu toate ca ai dubii daca se pricepe la ceva pe plan profesional, se considera cel mai util, mai capabil si indispensabil acestei firme. Din fericire insa, nu a reusit inca sa treaca granita pupincurismului, insa nici mult nu mai are.

Trebuie sa adaug la descrierea de mai sus faptul ca persoana este fericita posesoare a unei invidii exagerate fata de oricine care are mai mult succes decat ea, mai mult trecere pe langa sef, etc.

In cazul in care observa ca esti mai bagat in seama de superior decat ea, atunci pe fata sa se observa privirea unui caine care sta cu coltii la vedere si se gandeste daca sa te atace sau nu.

Cand seful este de fata, arata ca tantea de la ghiseu care e mult prea ocupata (nimeni nu stie cu ce) ca sa te mai bage si pe tine in seama.

Cand i se adreseaza seful, apare ca indragostitul care parca absoarbe cu toata fiinta sa vorbele iubitei.

Aparentele inseala

Nu pot spune ca pana la varsta asta am trait intr-o colivie de aur, astfel incat sa nu am acces la viata reala sau sa nu traiesc diverse experiente.

Pana acum am intalnit si am colaborat cu multe persoane, de diverse tipuri, astfel incat traiam cu impresia ca sunt slabe sansele ca ceva sa ma mai surprinda.

Si totusi, aproape zilnic, la serviciu, sunt surprinsa. Unii colegi au niste comportamente, da raman masca si o zi intreaga nu-mi pot reveni (lucruri care le voi povesti pe parcurs).

Dar sa o luam cu inceputul.

Prima saptamana in firma. Extrem de entuziasmata, domeniul de lucru destul de ok, colegi tineri, faini la prima vedere, un pic cam retrasi, dar probabil aveau nevoie de timp sa se acomodeze cu cei noi. Ce mai, ziceam ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap.

Dupa prima saptamana deja a disparut laptele si mierea, si toti din firma, de la sef pana la cel mai mic subordonat si-au dat arama pe fata. Oameni mai diferiti ca si caractere, lucrand la un loc, n-am mai vazut in viata mea.

Asadar, dupa prima saptamana am simtit cum isi fac aparitia antipatiilor (foarte bine ascunse ca de, au venit noi colegi). Dupa a doua saptamana, deja era dovedit cine pe cine detesta. Ar fi mai usor de spus cine pe cine suporta: aproximativ patru persoane (normal, nu exista simpatie intre toate cele 4 persoane: chiar si intr-un grup atat de mic exista bisericute).

Chiar si la cuplul existent la noi (inteleg acum de ce intr-o firma care se respecta nu sunt incurajate relatiile de alta natura decat cele colegiale) apar tensiuni si repulsie totala (cel putin din partea ei – in ceea ce-l priveste … nu ma prea pot pronunta).

Pe scurt, toata lumea barfeste, injura si detesta pe toata lumea.

Hai sa zicem ca pe astea le-as intelege, cat de cat. Sunt relativ normale intr-un colectiv ce contine minim 3 oameni. Dar cand sunt combinate cu dorinta de a deveni un mic sef, de a pupaci cel mai mult si cel mai bine popoul “managerului”, dar si cu ifosele de persoana de “neinlocuit”, devine un spectacol absolut grotesc , penibil si patetic.

Povestea mea …

Povestea mea este una destul de simpla:

La inceputul anului 2008, studenta in an terminal, am facut marele pas de a ma muta de acasa si de a renuntat la sprijinul financiar din partea parintilor, in ciuda faptului ca nu eram angajata la vremea respectiva.

Am avut mare noroc de am dat peste niste proiecte de care eram interesata si din care castigam destul de bine. Cert e ca nu mi-a lipsit nimic in timpul asta si chiar m-am tinut de cuvant in ceea ce priveste la tema “a cere bani de la parinti”.

Intre timp, mi-am dat licenta, si ca orice om normal, m-am angajat. Din acest moment, lucrurile au inceput sa se duca la vale. Salariul nu e nici mic, dar nici mare, suficient cat sa-mi permita sa traiesc la limita (la mancare deja intrasem la economie, si o haina nou cumparata o data la trei luni, in cel mai bun caz).

Jobul de care la inceput eram extrem de entuziasmata, s-a dovedit a fi unul destul de “challenging”, si nu ma refer la munca propriu-zisa, ci mai degraba la relatiile dintre colegi. Colectivul, in ciuda faptului ca este unul mic, este extrem de divers, si nu inceteaza niciodata sa te uimeasca (mai multe detalii, in post-urile urmatoare).

Bun. Unde ma aflu acum? Avand acelasi job de “toata frumusetea” (nu ca as sta din placere, dar pur si simplu e aproape imposibil momentan sa-ti gasesti ceva de munca), singura schimbare fiind ca din anumite motive a trebuit sa ma mut inapoi la parinti (chiar nu am putut evita acest lucru).

In plus, recent, “superiorul” meu mi-a dezvaluit faptul ca stie ca sunt frustrata (cu toate ca atunci nu eram). Acest lucru, m-a pus pe ganduri si, treptat treptat …. am ajuns sa fiu frustrata )

Motivele? Le veti putea citi in urmatoarele zile.

Si asa incepem …

Scopul: De a scoate la iveala frustrarile mele.

Am ajuns la concluzia, ca totusi, ca orice om, sunt lucruri care ma deranjeaza, care ma supara, care nu-mi convin. Cu toate acestea, nu pot exterioriza aceste sentimente din cauza faptului ca sunt, vrand nevrand, cenzurata.

Frustrarile de la servici nu le pot aduce acasa, ca deh, nimeni de acolo nu e vinovat pentru ce se intampla la munca si nu mi se pare corect sa-mi revars pe ei naduful.

Sa le rezolv la serviciu, este aproape imposibil: daca indraznesc sa comentez ceva, deja ies discutii ca am ceva impotriva colegilor, ca nu sunt sociabila, ca ma rascol, etc.

Asa ca, am decis sa deschid un blog, sa impartasesc si altora experientele mele, in care cateodata raman socata de cat de imbecili si cretini sunt unii oameni, si, in acelasi timp, sa ma “racoresc” si eu putin, ca nu de alta, dar sunt aproape de limita la capitolul asta.